Apa trece, pietrele rãmân! …pietrele de la Grãdina Botanicã. Parcã ales dinadins, locul a intrat în istoria naţionalei de fotbal.

“Cine e fãrã de pãcat sã arunce primul cu piatra!". Cam aşa trebuie sã le spunem tricolorilor. Culmea, cei ce au aruncat au avut cel mai mult de suferit în timpul partidei cu Lituania, Lobonţ pentru ca nu a „mirosit” mingea la nici unul din cele TREI goluri primite şi Tamaş, care pãrea ca practicã fotbalul ca o a doua meserie.

Despre echipã, antrenor şi joc nu am putea spune multe, doar lipsã de interes. Palizi şi fãrã vlagã, lipsiţi de chef, deranjaţi parcã de la ceva mai important, jucãtorii selecţionaţi de Pi-ţurcã au vrut sã ne demonstreze ceva. Unii ar zice cã se mai întãmplã, alţii cã dupã o asemenea partidã, antrenorul ar trebui sã-şi dea demisia, eu nu iau în considerare nici una din variante. Eu cred cã echipa i-a fost impusã lui Piţurcã, afară de 2-3 jucãtori, toţi au evoluat pe alte posturi decât cele la care evolueazã la cluburi, Contra a fost trecut aşa zis lider, un fel de Paşa Hassan cãruia banderola de pe braţ i-a oprit circulaţia sanguinã. Lideri se gãseau, ori Rãdoi, ori Lobonţ, dar Contra nu a fost ales pentru selecţii, a fost ales tocmai pentru reuşita planului. Cine a cãzut la mijloc? Jucãtorii ce nici mãcar nu îşi dau seama că nu au pierdut din vina lor, cã de fapt rolul lor în cele 90 de minute a fost sã mute întreaga tensiune de la Timişoara pe umerii primei reprezentative. Am ajuns sã facem din naţionala de fotbal-„carne de tun”, din 0-3 cu Lituania un „se mai întâmplã", din decorul Grãdinii Botanice-„cenzurã” şi din „Hai România"-Demisia!

Noul sezon fotbalistic ne invită să urmărim partidele disputate în Liga I pe canale TV aproape inaccesibile. Faptul că acoperirea la nivel naţional este una mediocră, nu interesează pe cei care vindeau într-o licitaţie mult mediatizată drepturile de televizare.

Din orice unghi am analiza situaţia neplăcută, ne dăm uşor seama că banii au decis şi în acest caz pentru fotbalul românesc. Uneori, suntem tentaţi să spunem că aceşti bani veniţi vor reprezenta un sprijin pentru cluburile din Ligă, dar este de asemenea adevărat că până acum, imaginea noului campionat nu a putut ajunge pe ecranele suporterilor din întreaga ţară. Fie că îi susţinem pe cei ce protestează, fie că avem răbdare pentru ca părţile implicate să semneze actele necesare, vedem cum o parte câştigă iar alta pierde. Ca într-o economie de piaţă, românească, cel ce pierde este omul de rând, suporterul care vine de la muncă şi vrea sa vadă un meci la televizor.

Aflaţi total în ceaţă, suporterii apelează la „prietenul românului”: internetul. Simplu şi fără bătăi de cap, în afara legii constituţionale dar în cadrul legilor „vreau să văd”, internetul găzduieşte pagini ce ţin deocamdată locul parafelor pe actele ce vor aduce Liga I pe micile ecrane.

Ridicarea ştachetei şi dorinţa unui transfer în străinătate. Motive pentru ca jucători precum Fabiani şi Goian să nu mai intre în calculele echipelor la care sunt legitimaţi. Dacă Fabiani a fost împrumutat la o altă echipă, Goian este între ciocan şi nicovală, sau între antrenor şi patron de club. Jucătorul CFR-ului n-a mai prins lotul, adus cu mare tam-tam, Fabiani se vede nevoit să schimbe echipa pentru a putea evolua într-un mod constant. Goian al Stelei este ba transferat la vreo mare echipă din Europa, ba prea vorbăreţ, indiferent de motiv, acesta s-a găsit în partida cu Vasluiul pe foaia de rezerve. Poate cel mai valoros jucător al Stelei, „fundaşul golgeter ” se află în situaţia de a-şi vedea coechipierii de pe margine. În condiţiile în care Goian este titular de drept la echipa naţională şi la cea de club, alte elemente decât capacităţile fotbalistice îl duc pe Goian înspre spaima fotbaliştilor: banca de rezerve. Steaua nu are un înlocuitor pe măsura pentru Goian, în schimb, CFR-ul nu se poate plânge la capitolul înlocuitori, dorul lui Fabiani fiind dus, probabil, doar de suporteri.

Doi jucători buni, cu mult peste media campionatului „rup rândurile” înaintea partidelor europene. Dacă Goian mai are şanse să fie introdus în primul 11 sub diverse presiuni, Fabiani nu vai mai contribui la visul european al celor din Gruia. Privind din afară, deciziile prin care cei doi vizaţi nu se află în vizorul campioanei respectiv vice-campioanei, par la prima vedere greu de înţeles, iar timpul este cel ce ne va aduce lămuririle.

Daca tot e la modă sa „pre”-încălzim cuptorul sau să „pre”-setăm vreun aparat electronic, nu-i putem acuza pe şefii fotbalului românesc de pre-dueluri înaintea campionatului. Pe nimeni nu interesează soarta contracandidatelor dar unii se laudă cu adversarii din partidele de pregătire tocmai în comparaţie cu adversarii rivalelor. În fiecare zi apare câte un jucător care să se plângă de seriozitatea antrenamentelor la care este supus, sau care spune că echipa lui va lua titlul. Şi dacă tot auzim laude de la fiecare echipă, de ce mai toate cumpără portughezi după modelul CFR-ului? Atunci cine e mai bună? Armata? Feroviarii Clujeni? Feroviarii ardeleni? Răspunsul îl vom afla la finele campionatului ce încă nu a început.

Ei bine, este timpul să încheiem bâlciul înainte ca el să înceapă. De ce? Pentru că avem în faţă un campionat lung în care avem tot timpul din lume să aruncăm brichete şi injurii, avem tot timpul din lume să ne lăudăm singuri şi să ne îmbătăm cu apă rece prin partidele europene. „Pre”-duelurie nu sunt sănătoase, nici „pre”-facerile, sau „pre”-declaraţiile. Vedeţi-vă de fotbal!

Fernando Torres, spaniolul lui Liverpool a marcat golul victoriei pentru o cupă aşteptată de milioane de spanioli. Rapid, incisiv, optimist în joc, tehnic şi speculant, Torres a marcat într-o fază în care fotbaliştii din Liga I s-ar duce liniştitţi înspre propria poartă.

Dar pe lângă vârful spaniolilor, a mai existat şi o echipă a Spaniei foarte bine pregătită şi cu o plăcere de joc fenomenală. Mi-am adus aminte de generaţia lui Hagi, de magicienii balonului din istoria noastră, când vedeam linia mediană cu Fabregas şi Xavi. Apoi a fost defensiva lui Puyol, Ramos şi Cassillas ce dădeau încredere echipei. Mingea a circulat frumos, am văzut driblinguri, faze ofensive adevărate, preluări pe poziţii viitoare, sacrificiu…lucruri cu care nu suntem obişnuţi pe meleagul carpato-danubiano-pontic.

În tabăra cealaltă, nemţii parcă n-au fost nemţi. Au fost periculoşi dar imaginea antrenorului Low în genunchi ce aştepta o minune pe final de meci vorbeşte de la sine. N-a fost numărul 13 a lui Ballack pentru că pe spatele lui putea să fie scris „2008e” atât timp cât spaniolii jucau cu zâmbetul pe buze, cu faţa la poartă şi plini de încredere.

În schimb, de partea cealaltă, a treia şi a noastră, putem să ne mândrim că am fost ultima echipa ce a bătut campioana Europei. Bine…a fost meci amical…am bătut amical campioana Europei!

Cu ce rămânem după această finală? Cu ideea că în sfârşit fotbalul a ieşit învingător, că e un fotbal de aproape 70 de ani „aragonesi”, că e cel mai frumos. Chiar dacă a evoluat, iar meciurile devin din ce în ce mai tacticizate, finala a făcut dreptate fotbalului!

Umbra lui Blater pe trofeul suprem a luat ceva din bucuria fotbalului dar aceasta a revenit odată ce căpitanul Casillas a ridicat cupa către cer, chiar dacă era seară…în inima spaniolilor s-a făcut lumină.

Campionatul Mondial din 2010. Se poate…zice Lobonţ, ba chiar, Piţurcă ne va arăta drumul spre râvnitul trofeu. Bun, nu e Becali, nici Dragomir nici Sandu ca să aibă declaraţii explozive la fiecare 24 de ore. E Bogdan Lobonţ, poate cel mai bun portar român de la Duckadam până în prezent. Înţelegem cu toţii că e visul oricărui fotbalist, dar e imposibil de realizat cu formula tricoloră din prezent. Motive găsim destule: tactica 6-2-1-1 e depăşită până şi în ligile inferioare; nu toate echipele evoluează în formula secundă (nici aşa nu-i batem); nu avem o generaţie de perspectivă etc. Da, vorba lui Dinu, România se bazează pe generaţii. Atât timp cât „brazilienii Europei” au apus, atât timp cât cel mai bun jucător de-al nostru joacă la Fiorentina, atât timp cât infrastructura e la pământ şi tinerii nu au de cine să fie crescuţi e greu de crezut că România poate furniza surpriza la mondialul din 2010.

În Africa de Sud nu putem lua valizele sau brichetele cu noi, nu putem juca nicicum…pentru că nici măcar nu s-au jucat calificările. Avea bunica o vorba „nu zice hop până nu sari”, cam aşa e şi cu naţionala noastră, vrem partide mari la mondial şi nici măcar nu suntem acolo. Cine nu şi-ar dori măcar o semifinală? Dar cine poate să-şi dorească asta? Italia poate să îşi dorească pentru că nu se bazează pe generaţii, la fel Brazilia sau Argentina. Momentan, noi nu putem. Că avem potenţial e altă discuţie, dar atât timp cât alte interese amestecate cu teamă şi antifotbal se întâlnesc în lotul naţional nu avem nici măcar dreptul să sperăm.

Dragă Lobonţ, până la mondiale vine Crăciunul şi poţi să-i ceri Moşului: dragă Moşule, vreau să ne calificăm la mondiale, vreau să avem măcar un stadion frumos în ţară care să fie mereu plin, vreau să avem şcoli puternice pentru juniori, vreau ca echipele de club din România să aibă jucători de renume, vreau ca suporterul de rând să-şi permită să cumpere bilete pentru Liga Campionilor, vreau ca şefii de la Federaţie şi Ligă să se implice total, vreau Moşule ca la mondialul de pe tărâm african să aud imnul de stat şi în finală…

Cred că românii s-au săturat să mai spere la ceva. Cred că odată cu retragerea lui Hagi ne zbatem în gol în loc să ne recunoaştem limitele şi să încercăm să reconstruim. Iar dacă partidele din preliminarii se vor juca pe stadioane pe jumătate goale nu va însemna că suporterii nu sunt mulţumiţi de egalurile cu Franţa şi Italia, ci va însemna că suporterii s-au săturat pentru că acele partide puteau să se încheie cu înfrângeri, atât timp cât jucam fotbal.

„Încredere reciprocă, modestie, sacrificiu, credinţă, statornicie, elan”, Cristian Ţopescu vorbind despre spiritul de echipă.

Rusia a reuşit să elimine Olanda într-un meci în care lui Pi-ţurcă ruşii i-au arătat: „uite aşa!”. Rusia a fost în meciul cu naţionala lui Van Basten opusul României, a atacat, a avut atitudine, nu a „căzut psihic” la golul de 1-1. Probabil acum cei din Federaţie stau şi înghit în sec în timp ce Rusia a venit ca animalul rănit al istoriei reuşind o performanţă excelentă.

Cu Arshavin pe post de „vioara întâi” ruşii au atacat în valuri, având mereu posibilităţi de continuare până în faţa lui Van der Saar. De parcă asta nu era o surpriză evidentă pentru olandezi, Rusia a fost echipa ce a dictat jocul în majoritatea timpului. Apoi, olandezii au creat pericol la fiecare urcare în atac, iar asemenea ruşilor, au stabilit un record în materie de şuturi la poartă.

De ce ne interesează pe noi acestă partidă? Nu pentru că e sfert de european ci pentru că am văzut o echipă de care acum puţin timp râdeam în Ghencea cum ne umileşte adversarul tradiţional din ultimii ani. Şedinţele video din timpul turneului final ar trebui să se încheie pentru Piţurcă şi elevii săi cu partida Rusia-Olanda, meci memorabil.

Privim sec semifinala în care estul Europei ne reprezintă cu demnitate, Turcia şi Rusia părând că nu fac parte din lumea mai puţin bună a fotbalului, iar românii….buni…pentru rating…pariuri…statistică. A fost odată o echipă a Rusiei ce a jucat fantastic…România a jucat atunci?

Jucătorii României au învăţat imnul dar nu l-au înţeles. „Deşteaptă-te române” sau „somnul cel de moarte” au fost simple expresii pentru, teoretic, elevii lui Piţurcă. Am arătat în faţa Olandei multă nepăsare, teamă, dezorganizare ş.a. asemenea. Cum să cazi psihic la auzirea rezultatului Italia-Franţa? Aşa ceva e inadmisibil când ai calificarea în propriile mâini, adversarul intră cu rezervele şi te lasă să îl ataci. S-au săturat şi oamenii lui Van Basten să ne tot aştepte, probabil gândindu-se: „noi autogol nu ne dăm!”.

Ne-am făcut degeaba planuri că adversarul nostru nu va juca, sau că la un moment dat se auzeau voci optimiste din punctul de vedere al calificării cu 2 puncte. Cred în continuare că am putut mai mult, că trebuia să dăm mai mult şi să nu spunem că am scos rezultate bune cu Franţa şi Italia pentru că jocul n-a convins.

Mai aveam o întrebare la care am găsit cu toţii răspuns, anume că nu putem spune că generaţia lui Chivu şi Mutu e peste Generaţia de Aur. Niciodată! Generaţia lui Hagi punea mingea jos şi juca, generaţia lui Chivu îl pune ( din decizia lui Piţurcă ) pe acesta la închidere şi îl lasă pe Tamaş să arunce în faţă mingi ale disperării. Generaţia lui Mutu are datorii la Chelsea, generaţia actuală se accidentează singură (Raţ-Rădoi). Generaţia lui Hagi nu a urlat imnul, dar l-a înţeles. Generaţia lui Răducioiu vorbeşte româna cu accent franţuzesc dar a scos românii în stradă. Generaţia lui Ganea nu a avut emoţii la penalty.

Am jucat cel mai urât meci posibil în compania unui adversar cu gândul la alte partide, am fost conform lui Cartianu: „definiţia mămăligii”. Deşi nu sunt un fan al declaraţiilor, mă tem că în acest meci au jucat mai degrabă ele.

N-am ajuns în finală, nu ne-am luat banii înapoi pe lcd-uri, n-am stors portocala, n-am fost Grecia, n-am fost brazilienii Europei… Am câştigat 2 puncte triste. Am ieşit cu fruntea sus…pe uşa din spate.

Înainte ca Mutu să execute lovitura de pedeapsă din meciul cu Italia ne-am imaginat că putem să-i batem pe campionii mondiali. Aceeaşi imaginaţie am avut-o şi în minutul magic în care conduceam trupa lui Del Piero sau la bara din lovitura liberă.
Am suferit, ne-am bucurat, pentru ca la final să avem aceleaşi trăiri ca după meciul cu Franţa, mulţumire dar şi frustrare. Indiferent în care din aceste stări ne-am afla, nu putem decât să sperăm la 3 puncte în partida cu Olanda.

Deşi italienilor le-a fost anulat un gol, deşi Rădoi a plecat „pe scut” dintr-o prostie, nu am renunţat niciodată la ideea că putem câştiga meciul. Şi totuşi, s-a greşit pentru că italienii au avut prea multe ocazii. Poate nu Piţurcă este vinovat pentru situaţiile de gol ale italienilor, dar cu siguranţă titularizarea lui Florentin Petre ne-a dat mari bătăi de cap. Apoi nu de puţine ori flancurile defensivei erau asemenea unor drumuri sigure spre poartă, din punctul de vedere al italienilor. Dar mai important, România şi-a schimbat stilul de joc faţă de partida precedentă şi probabil că partida cu Olanda va mai aduce şi alte schimbări.
Schimbarea concepţiei de joc de la partidă la partidă i-a incomodat vizibil pe jucători, iar uneori ne dădeau impresia că nici ei nu mai ştiu ce joacă. Judecând după cele două partide de până acum, dacă în prima a fost totul pentru apărare, în meciul cu Italia s-a văzut o ruptură între apărare şi atac, mijlocul fiind deseori doar un grup de stoperi, fără preocupări ofensive. Este normal să judeci partida în funcţie de adversar, dar schimbând mentalităţi după mentalităţi uiţi armele de care dispui.

Românii aproape că au ieşit în stradă, dar este greu s-o faci, pentru că bucuria unui egal îţi confirmă doar ideea că ai fost la fel de bun precum adversarul, nicidecum că ai fost mai bun sau că puteai să înclini balanţa înspre victorie. Un egal nu e o victorie, e doar speranţa calificării. Iar dacă la victorie poţi întoarce pagina zicând: „să vedem ce urmează”, egalul nu ne permite să facem acest lucru, pentru că ne aducem aminte şi spunem mereu „dacă…”.

Am ratat victoria pe final, Buffon ne-a oprit, Italia-România 1 la aproape 2.

Daniel Niculae şi Bănel Nicoliţă au ieşit statistic cei mai muncitori fotbalişti ai partidei Franţa-România. Cei doi au alergat fiecare mai mult de 10 km. Privind cele două reprize, Nicoliţă le-a răspuns tuturor celor ce făceau ironii la adresa sa pe tema golului marcat în proprie poartă. Stelistul a reuşit să acopere bine partea sa, a coborât des şi în sprijinul apărării şi a efectuat sprinturi cât 3 jucători la un loc. În schimb, Daniel Niculae a avut rolul „copilului nimănui”, izolat între francezi, cu speranţa de a ţine de mingea în aşteptarea coechipierilor.

Strategia „să nu luăm gol” a făcut din vârful Niculae omul din afara sistemului. În cazul unor erori, el trebuia sa fie cel ce specula, dar a fost mai mereu cu faţa către fundaşii tricolori. Şi totuşi, la ce bun acest travaliu al celor doi în condiţiile în care, ofensiv, România n-a contat? În primul rând, sarcina lui Niculae era să oprească mingile aruncate în faţă, pentru a le da un respiro apărătorilor echipei noastre. Într-o măsură satisfăcătoare, Daniel Niculae s-a achitat de sarcini. La mijloc, Nicoliţă a suplinit prin devotament diferenţele faţă de jucătorii lui Domenech.
Cei doi vor rămâne în istoria echipei naţionale ca protagonişti ai acestei partide, de altfel, una dintre cele mai urâte ale României de la turneele finale. Cei doi au dus greul sistemului tactic, sistem care în lipsa celor doi nu putea lua contur.

Jocul României a suferit la nivel ofensiv, dar acest lucru s-a datorat liniei mediene aflate mai mereu în experimente. Atacanţii nu au beneficiat de mingi cu adevarat utile, iar singurul obiectiv vizibil al nostru a fost apărarea. Tocmai sistemul defensiv ne va obliga ca în cele două partide rămase să mergem pe cartea atacului, unde, aportul lui Nicoliţă va fi din nou necesar, chiar mai mult decât cel al lui Niculae.