Băga-mi-aş p… în capul tău, dă-te mă boule mai încolo!
Cam aşa sună apelativele pe care le primesc de la mânuitorii volanului fie că sunt cocoţaţi profesionist în cabine de camion, fie că scot capul printre ţâţele pupezelor care le stau în dreapta.
Din păcate, de cele mai multe ori mai încolo e şanţul, bordura sau parapetul aşa că nu mai am unde să trag dreapta, iar roţile subţiri ale cursierei ameninţă să mă pună în cap şi pe o zonă nisipoasă, darămite pe macadam sau în vreo râpă. Deci, înghit în sec, înjur şi eu la rândul meu şi mă gândesc pe unde aş mai putea folosi bicicleta dacă nici pe drumurile judeţene pe care trece câte o maşină la douj`de minute nu mai am loc (a se subînţelege că la cele naţionale şi europene am renunţat de ani buni).
Ciclismul ăsta „cu roţi subţiri” mă apucă o dată pe an, în special în perioada Turului Franţei, pentru că în rest am trecut şi eu – ca 99% din pasionaţii pedalelor – la mountainbike-uri rezistente la trânteli, denivelări şi buşituri, la umblat prin păduri şi prin munţi fără teama de a intersecta vreun motorizat de orice fel ar fi el.
E întradevăr masochism, dar nostalgia pedalatului mă loveşte de fiecare dată când văd nebuni care traversează continentul pe drumurile mai lăturalnice, dar mai spectaculoase ce străbat Dolomiţii, Alpii, Coasta de Azur, Pirineii sau malurile Atlanticului. Sunt momentele în care îmi aduc aminte de încurajările pe care le primeam de la fiecare maşină cu care mă intersectam pe suişurile alpine ale Italiei, de bunul simţ al şoferilor francezi capabili să stea, din cauza liniei continue, în spatele meu kilometri întregi fără să se enerveze, de bunăvoinţa turiştilor din Spania care-mi ofereau, din mers, sticle cu apă sau bomboane de ciocolată sau de respectul total pentru ciclişti al locuitorilor unei provincii ca cea a Ţării bascilor.
Şi acum să vă spun un secret: România nu poate fi traversată cu bicicleta nu din cauza drumurilor proaste, nu din cauza lipsei de piste amenajate şi nu din cauza gropilor.
În România nu se poate face ciclism (turism cu bicicleta, dacă vreţi…) din cauza voastră! A voastră, a şoferilor care ne daţi la o parte pentru că aveţi impresia că tonele în plus vă fac stăpâni peste şosele. A voastră, a celor care ne consideraţi participanţi la trafic de categoria a doua. Şi mai ales, din pricina voastră, a tuturor celor care n-aţi pus sub cur, în viaţa voastră, o şa de bicicletă în schimb ştiţi să vă daţi rotunzi din spatele cailor putere ai maşinilor în care răsună manele.
P.S. Dar nu vă faceţi griji, secundele câştigate printr-o depăşire, în care nici măcar nu vă uitaţi în oglindă dacă nu cumva l-aţi trântit pe vreun sportiv amărât în şanţ, se contabilizează. Unde? Acolo sus, la Dumnezeul şoferilor. Care – întâmplător sau nu – e acelaşi cu cel al cicliştilor…

Iata-l:

Rromii Daciei

De secole, românii explică faptul că ei nu sunt ţigani, ci descendenţi ai dacilor şi romanilor. Tocmai din acest motiv scriu rrom cu doi „r” şi repetă într-una, pe unde apucă, că rom şi român nu e unul şi acelaşi lucru. Chiar şi atunci când marea grămadă a ţigănimii se declară români. După ce în vestul continentului, mai ales în Italia, românii şi-au dat în petec campania de separare a imaginii celor două etnii a ajuns la maxim. Adică până acolo încât la Campionatul european de fotbal echipa României a purtat echipamentul de încălzire numele Daciei în loc de cel al României.
Dar oricât de mare ar fi lupta împotriva îngemănării (celor două etnii n.r.) ceea ce nu pot tăgădui (românii n.r.) este că fărădelegile le comit rromii cetăţeni ai României. Ba mai susţin (românii n.r.) că problema rromilor nu este una naţională, ci una europeană. Ceea ce este chiar adevărat, dacă nu uităm că exact în spaţiul Carpato-danubiano-pontic s-a făcut cel mai puţin pentru integrarea rromilor. Din contră, nu numai că i-au ţinut în sărăcie (românii n.r.), ci le-au preluat obiceiurile la nivel naţional. Pentru că, nu-i aşa, de-a lungul continentului nu doar rromii fură, ci şi românii. Şi că doar nu un un singur oşan a fost trimis acasă din Germania…
Autorităţile româneşti se uită cu ochi galeşi la ţiganii care se zbat în nimicnicie. Copii ţiganilor nu merg la şcoală, nu ştiu să scrie sau să citească, iar furatul a devenit o meserie. Trebuie doar să ieşi dimineaţa până în zona Obor ca să vezi cum bătrânii îi instruiesc pe ucenici în ceea ce ei numesc „meserie”. Nu o dată am fost martor al unor asemenea întâmplări şi, lucru curios, nici un poliţist nu era de faţă. Dealtfel, după expulzarea în masă a rromilor din vest, în marile oraşe ale României a crescut infracţionalitatea.
Desigur, rezolvarea problemei nu este să fie trimişi din nou în occident, ci să fie educaţi în şcoli în spiritul muncii şi să li se asigure locuri de muncă. Căci deocamdată nu întrega etnie rromă este acuzată, ci doar aceia care săvârşesc infracţiuni. Însă exemplar!

Facsimilul şi textul în limba maghiară (pentru cei care vor să vadă dacă traducerea este exacta) le găsiţi pe www.covasnamedia.ro

Sunt câţiva aşa-zişi ziarişti care scriu nişte aşa-zise ştiri, reportaje sau comentarii despre AŞA-ZISUL Ţinut Secuiesc. Le înţeleg angoasa celor care cred că singura modalitate de luptă împotriva autonomiei teritoriale este ignorarea faptului că în judeţele Covasna şi Harghita trăieşte şi o altă naţionalitate în afară de cea românească. Nu înţeleg însă deontologia jurnalistică care permite folosirea opiniilor ascunse prin locuţiuni adjectivale în ştirile seci şi obiective cum sunt cele ale unor agenţii de presă.
Dacă Ţinutul Secuiesc nu există nu înseamnă cu nu poate fi pomenit. Nici pe aşa-zisa Atlantidă n-a văzut-o nimeni şi cu toate astea n-am citit niciodată despre AŞA-ZISA, ci doar despre Atlantida.
În încercarea puerilă şi năroadă de a salva instaurarea autonomiei secuieşti cu locuţiuni adjectivale aşa-zişii ziarişti nu fac altceva decât să accentueze legătura dintre sintagma Ţinut Secuiesc şi o eventuală realitate cu graniţe. Ca să nu mai spun că efectul psihologic al proscrierii este exact contrar: va trece din firesc în mitic.
Pe de altă parte nu văd ca statul român de drept să fi luat vreo aşa-zisă măsură în legătură cu folosirea acestei sintagme. Dacă este incorectă, imorală, ilegală şi iredentistă să vină justiţia şi să le rupă nasul celor care o folosesc. Dacă nu, asta e!
Până atunci, vrem, nu vrem aşa-zişii secui există, iar băgarea sub preş a aşa-zisei probleme nu duce la rezolvarea ei. Poate doar la o acumulare a mizeriei până într-un punct în care ne va fi scârbă la toţi să mai trăim în aşa-zisul loc.

Homosexualii au ieşit pe străzile Bucureştiului ca să ceară drepturi. Sunt de acord cu absoluta libertate de exprimare, atâta vreme cât libertatea lor nu încalcă libertatea mea. Am tot dreptul să spun că primul ministru este un corupt, să zicem, dacă nu o fac la 2 noaptea, strigând ca descreieratul în faţa unui bloc pentru că, astfel, risc ca libertatea mea de exprimare să sfârşească la poliţie, la psihiatrie sau cu un ghiveci în cap.
Aşadar, nu înţeleg această exhibare a sexualităţii pe străzile capitalei. Deoarece despre exhibare este vorba şi nu de o firească chemare izvorâtă din vreo adâncă nevoie. Sunt convins că există cupluri de homosexuali care îşi trăiesc vieţile departe de lumina reflectoarelor, în inimitatea unui cămin, intersectând discret viaţa publică. Aceştia sunt aceia la care inversiunea s-a produs cu adevărat în creier şi nu mai jos de brâu. Ceilalţi, însă, sunt produsul underground-ului, al prafurilor, al decrepitudinii, al fanteziilor extreme, al nevoii de alteritate şi, iată, se manifestă ca atare.
Mă deranjează, aşadar, nu faptul că homosexualii există, ci că ei vor să se şi impună. Ei nu vor să-mi ceară acceptul să existe, ci doresc să le accept le exhibiţia sexuală. Nu vor să fie lăsaţi în pace, ci nu ne lasă în pace.
Şi atunci, punând în balanţă dreptul meu şi al lor realizez că n-are de ce să-mi fie ruşine că am o problemă (ca să folosescu eufemism, în loc de aversiune) faţă de aceşti indivizi care vor cu orice preţ ca eu să-i iubesc şi să-i accept.
P.S. 1 Iar dacă este aşa cum susţin ei, că „micuţa problemă” a omenirii există de câteva mii de ani, atunci nu văd de ce secolul XXI ar fi cel care îi va face din renegaţi, martiri.
P.S. 2 N-am adus în discuţie religia şi părerea bisericii despre acest subiect (cunoscută, dealtfel) tocmai pentru că am dorit ca argumentarea să se circumscrie orizontului lor „libertin”.

De anul trecut de când am scris aceste rânduri nu s-a schimbat nimic. Ceea ce însă nu sesizam acum un an este escaladarea extremismului prin complementaritate.
Cineva mi-a spus că acest mesaj seamănă cu cel al „Noii Drepte”. Apoi, văzându-i pe aceştia predicând împotriva homosexualilor pe posturile de televiziune mi-am dat seama că le dau dreptate. Că le ofer argumente. Că le fac jocul.
Dacă homosexualii n-ar fi existat, Noua Dreaptă ar fi trebuit să-i inventeze. Acum că îi are îşi clădeşte ieşirea în lume pe spinarea acestora.
Deci, anul acesta avem două rele: încă o exhibare inutilă sub formă de Balaur împopoţonat şi multiclolor şi un Făt-Frumos în costum de legionar propovăduind din cărticica şefului de cuib.

Sunt unul dintre cei care, cu toate că nu trăiesc în Cluj, iubesc oraşul ăsta mai mult decât pe cel natal sau pe cel în care stau acum. Am luat apărarea Clujului şi a clujenilor oricând, oricum şi pentru orice în faţa miticilor din Bucureşti, a mucaliţilor din Iaşi, a îngâmfaţilor din Braşov, a şmecherilor din Ploieşti sau a obraznicilor din Craiova. Am fost convins – într-un mod aproape mistic – că oraşul de sub Feleac merită susţinerea mea necondiţionată si infinita.
De ce? Pentru că sunt un produs al Clujului academic. Pentru că formaţia mea profesională, dar mai ales cea umană, i se datorează spiritului care tropăia liber şi se lipea de toţi pe străzile din Haşdeu, Observator sau Mărăşti. Da, aşa am văzut, simţit şi respirat eu Clujul! Ca pe o icoană a tinereţii mele atee, o scânteie a spiritului înegurat, o poartă spre civilizaţie şi civism.
Toate astea până mai ieri-alaltăieri când mă întreabă, mucalit, un amic: Alo! Ce fac, băi, clujenii ăia ai tăi?
***
Cum de fenomenul fotbalistic nu mă leagă decât nişte amintiri – tot din Cluj, cu momentele de gloriei ale unei echipe naţionale ce făcea furori la Campionatul Mondial din Statele Unite (şi cu nebunia noastră, a unor tineri, ce au găsit – în teribilismul nestăvilit al celor douăzeci şi ceva de ani – ca modalitate de exprimare a bucuriei o baie în fântâna lui Iancu) – n-am ştiut la ce e referă sugubeaţa întrebare…
Clujenii „mei” se bătuseră ca orbii între ei din cauza steliştilor de la Bucureşti. Erau gata să se lase mituiţi de mitici, să pactizeze cu Gigi, să-şi lapideze vecinii. Orice, numa` să piardă cefereul!
***
Bravos „U” (că nu pot să le spun ăstora, nici în ruptu` capului, Universitatea…)! Aţi rezolvat problema unei generaţii întregi! Ce mândrii vor fi studenţii de azi, povestind mâine cum au dat în cap colegilor şi prietenilor (fani ai echipei adverse), cum l-au adulat pe Gigi, cum au înroşit străzile cu sângele jandarmilor…

P.S. 1 Şi ştiţi de ce nu trebuia făcut scandalul ăsta de rahat? V-o spune un ne-clujean! Pentru că în războiul dintre doi ticăloşi, şmecheri, plini de bani a câştigat echipa din capitala Ardealului.
P.S. 2 Să înţeleg că unii şi-ar fi dorit să învingă Steaua? Daţi-le, măi, nişte bilete numa’ dus, băieţilor ăia… Să susţină capitala până n-or mai putea!